Isi mai aminteste cineva cum s-au transformat liniutele, cerculetele si bastonasele in litere, cuvinte si imagini? Cat timp a trecut pana semnele ordonate au inceput sa faca sens? Dar despre sunetele care, intrate in ureche intr-o anumita ordine, ajung prin repetitie sa trezeasca acelasi inteles? Mama. Ana are mere. Foile albe liniate ajung sa fie umplute rand cu rand, fata verso, cu explicatii, sensuri, note de subsol, trimiteri. Apoi sublinieri, stersaturi, mazgalituri, in incercarea de a ne face intelesi sau de a intelege dorintele celorlalti. Simtim frustrare cand vedem lumea diferit, desi folosim aceleasi bastonase, cu care lovim urechile aproapelui. Iar cand ne intalnim cu cineva mai de departe, babilonia ne copleseste.

Asa am ajuns sa ma tot intreb cum se formeaza sensul. Cum a ajuns o rosie sa fie leguma, fruct, culoare sau montana? Exista vreun cuvant care nu are nevoie de alt cuvant pentru a capata sens? Exista? Sau nu exista? Am tot trait cu convingerea ca universul este acelasi pentru toata lumea. Apoi am adaugat convingerea ca perceptia lui este diferita pentru fiecare. De ce ne scoatem ochii atunci cand nu vedem acelasi lucru? Stiu, o groaza de intrebari. Dar timpul trece si intrebarile raman. Uneori sunt impinse mai la vale, rostogolite, sfarmate sau rotunjite. Apoi tulburate de vreme se lasa inghitite de ocean.

Dar daca timpul ar lua-o in sens invers, si ar incepe sa urce cu viteza din ce in ce mai mare catre izvor? Intrebarile s-ar aduna in conglomerate mai mari. Raspunsurile s-ar limpezi, iar perceptia ar devni mai clara. Probabil ca toti vom ajunge sa avem acelasi inteles, sau sens unic, chiar daca urcam pe maluri opuse, cu cate un bastonas in mana si aplecati la nouazeci de grade.