De cand am facut ochi, au inceput sa-mi spuna tot felul de povesti. La inceput erau povesti despre animale, ce se comportau parca dupa tiparul unor carti de tarot. Apoi au fost povesti despre oameni, iar acestia aveau personalitatile unor constelatii. Multe povesti au incercat sa-mi explice cine sunt eu, cine sunt stramosii mei si ce ar fi bine sa fac in viata.

Povestile s-au tot povestit, si cele in care am crezut s-au adunat in ceea ce am trait pe pielea mea. Spune-mi in ce povesti crezi si iti spun cine esti. Sau, mai pe scurtatura, esti ceea ce crezi. Si cand mi-am dat seama de asta, am inceput sa cred tot mai mult in vise.

O vreme am tot avut un vis in care bantuiam prin depozitul cu povesti, locul in care sta adunat tot ceea ce s-a visat pe pamantul asta. Ganduri, idei, planuri, istorii. Este plin de inregistrari, si nu trebuie decat sa deschid una la intamplare, sa derulez de exemplu un film cu un castel stralucitor in varful unui munte. Sau poate o grota infundata cu bezna dintr-o padure intepenita de inghet? Gasesc aici tot ce-mi doreste inima, si pe masura ce filmul continua, si intorc paginile, ma simt atras si ma scufund in el. Il traiesc, devine real.

Dar dupa multe astfel de scufundari in realitati diverse ajung sa ma intreb cine le scrie. Care-i poanta din toate povestile? Vine un moment in care prinzi un oarecare ritm in ele. Din mitologie si pana la stirile de ultima ora, toate bat moneda cam pe acelasi calapod. Cineva incearca sa-mi transmita un mesaj, si ceata asta din minte nu ma lasa sa-l limpezesc. Realitatea asta in care poti sa-ti dai cu ciocanul in deget foarte concret nu e autentica. Nu e din rarunchi, nu e pe bune. Ma simt de parca as fi venit cu haine de imprumut la un interviu. Vreau sa vorbesc cu autorul, poate-mi spune care-i poanta.

Si atunci visez usa, si numele meu pe ea. Intru intr-o camera cub, iar acolo un scaun si o masa, o coala alba, un stilou si o lumanare. Ma asez si imi dau seama ca nu mai stiu nici o poveste. Dar stiu ca acum eu sunt scenaristul, regizorul si caracterul principal. Rad si ma apuc de scris. Si de la primele cuvinte filmul incepe, povestea ma cuprinde si ma trezesc in ea. Este reala. Hihi.