Am un talent extraordinar de a calca pe aschiile din ochii altora. Un fel de instinct cultivat. Stii genul ala de replica usor sarcastica, spusa cu titlu de umor. Ca doar umorul este cel mai bun medicament, nu-i asa? O fi, daca ti-l aplici singur. Scrijelitul cu unghia pe o rana deschisa nu vindeca, in nici un caz.
Si inevitabil, in momentele de singuratate si introspectie, talentul si-a vazut de ale lui in continuare. Am ajuns sa ma impiedic de crengi intortocheate, si sa ma harai de trunchiuri groase de copaci, pe care le-am mangaiat intr-un final cu muci, saliva si lacrimi. Iar unul dintre copacii astia m-a scos intr-o poiana, unde i-am intalnit pe ceilalti. O intreaga padure.

Am inceput sa fac cunostinta pe rand cu fiecare dintre ei, iar unele dintre povestirile lor prietenoase sunt scrise aici. Mi-au povestit despre mine, asa ca-mi cer iertare daca te simti vizat de vreuna dintre istorii. Se auzeau tot felul de strigate in padure, asa ca nu m-as mira sa fi fost si tu pe-acolo. Dar incerc sa nu-ti mai scot ochii.

Cand aud bondarul bazaindu-mi pe caciula parca n-as vrea sa se uite toti sub ea, sa vada cand m-am spalat ultima data. Asa ca scriu si tac, si ma uit la valurile produse, stiind ca daca devin prea popular inseamna ca am ramas inca agatat de vechea paradigma. Pentru ca toti vrem sa auzim numai ce ne place, nu-i asa? Like!