N-am reusit pana acum sa demarez vreun proiect, iar acesta sa ajunga la bun sfarsit conform planului. Pana la urma tot apare din senin un detaliu scapat din vedere, care schimba ordinea si insufla haos. Si frustrare. Cum mintea si simturile inca nu reusesc sa cuprinda tot ce este, sunt obligat sa inventez notiuni ca “sistemul izolat” sau, si mai interesant, “vidul”. Si arunc in el o gramada de cuburi in care rascolesc cu ochii inchisi pana extrag vreo radacina sau doua, iar apoi construiesc niste blocuri. Dorinta mea de a imita natura produce niste chestii jenante, maturate de primul val mai de Doamne-ajuta.

Chiar daca ar exista pe undeva vreo linie sau unghi drept, pentru a le percepe este nevoie ca in mine sa existe ceva similar. Dar corpul uman, din cate am aflat pana acum, contine numai suprafete ale unor sfere in devenire. Unde ar putea sa se proiecteze o astfel de linie pentru a aparea dreapta? Tot ce am reusit sa fac este sa pun totul intr-un chenar. Cate fotografii sau tablouri cu rama circulara ati vazut? Linia dreapta parca insufla un confort al controlului, te bazezi pe ea, nu face figuri. Dar nu exista, pentru ca onduleaza.

Insa odata ce ma opresc din a crea planuri in care apar tot timpul gauri prin care tasneste apa, si nu ma mai gandesc atat de mult cum sa-mi fac unghiile sau parul sa nu mai creasca, un fenomen miraculos se intampla. Se desfasoara un singur sistem care umple tot acel vid. Un fluviu luminos care creste, patrunde prin toate cotloanele cu blandetea lui, si ma cheama. Iar barcuta mea minuscula tresare, si se avanta in valuri. Abia acum realizez ce inseamna cu adevarat un plan. Nu am nevoie de nici o vasla si de nici o linie dreapta. Ma tin cu mainile de marginile barcii si ma inclin usor, dupa cum adie vantul. Salupe zgomotoase si lucioase forteaza impotriva curentului fara sa-si dea seama ca stau de fapt pe loc. Si cand si-au terminat combustibilul se scufunda sub propria greutate, iar capitanul se agata disperat de mal.