CHRONUS

In incercarea de a deconstrui propriul intelect, despre care am tot auzit ca sta in calea fericirii mele, stau si disec esenta expresiei acestuia, si anume limbajul. Intr-un fel este o forma de meditatie, pentru ca meditatia incearca sa creeze o disociere de fluxul gandurilor, iar orice gand are un cuvant asociat. Mai pe romaneste iau cate un cuvant, il dezbrac, il bag in apa rece, il storc, apoi il scot la soare si il atarn pe sarma sa-l usuce vantul. Vantul care sterge cuvantul. Dar ce parere aveti de romanescul “homo”? Un om pentru care imperativul genetic de a se cupla cu alta gena este inhibat. Un om pentru care ideea de gen si-a inversat sensul. Un manifest viu al stadiului evolutiv in care dorinta de a mai procrea este stoarsa, scoasa la soare si lasata la uscat. Stop codon, cum am mai auzit in genetica.

Deocamdata nu e nici un paradox. In limba latina “homo” inseamna om. Da, si femeia este om, nu e doar un junghi dintr-o coasta. Sa fi ajuns genele noastre atat de diluate si atractia dintre ele atat de slaba incat incep sa apara primele semne de stop joc? Orice este posibil. Anul asta am crescut cu jumatate de miliard, iar planeta, din cate stiu, nu s-a marit. Toata lumea stie ca n-ai ce cauta la sora ta, trebuie sa pui mana pe topor si sa te bati cu tribul de peste deal, unde gasesti o gena mai deosebita. Dar daca toata planeta va fi acoperita de acelasi trib, genele se vor afla destul de curand in fata unui paradox. Si trebuie sa se mute, sau muteze, sa faca ceva… O mutatie.

Nu e de joaca cu genele. Mai bine revin la cuvintele din meditatie. Acum e clar de ce nu prea mediteaza oamenii. Cand apar ganduri de genul asta te cam iei cu mainile de cap. Dar chiar daca nu meditezi, tot te iei cu mainile de cap. Pentru ca omogenizarea e in structura sociala, in educatie, in stiinta, in comunism si in democratie. Din 3 feluri de mancare facem un ghiveci, apoi o pasta, o pilula… o homeopilula. Am fost avertizat. Intelectul asta e o mare bestie. Unde este Unicul din mine?

Mi se pare haios sa stau intr-o duminica dimineata si sa ma intreb daca cititul unei carti sau o discutie pe chat este munca. Pana si Dumnezeu s-a odihnit in a 7-a zi. Oare chiar o fi fost obosit? Pe vremea cand mai dadeam din greseala pe la biserica il vedeam uneori pictat in varful tavanului, cu un triunghi pe cap. Sau poate e un tetraedru. A avut la dispozitie doar 6 muchii, apoi normal ca s-a oprit putin, sa mai reflecteze. N-ar fi exclus ca asta sa fac si eu acum, in incercarea de a-L copia. Unii ar putea crede ca asta ar fi dovada maxima de tupeu si mandrie, sau superbie cum zicea Dante. Dar ce mai inseamna atunci ca ne-a facut dupa chipul si asemanarea Lui? Oare si El cade in pacat, sau macar e ispitit? Cred ca s-a strecurat o greseala de interpretare.

Tot anumite religii ne invata ca un pacat adevarat trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fie facut voit, adica constient, si nesilit de nimeni. Deci cele facute din greseala nu-s pacate. Si nici cele din instinct, ca vin de la natura. Dar si aici a intervenit un clenci. Pacatul originar. Corpul e de vina, cu dorintele lui nesabuite. Deci am un pacat originar, apoi o lista de pacate capitale, de moarte, prioritizata dupa cat de repede mori probabil, apoi restul de pacate de zi cu zi, pe care le sterge domnul parinte, in calitatea lui de specialist in astfel de socoteli. Restul se ard in iad, cu ajutorul focului vesnic, sau esti iertat cu gratie. Cam la fel cum face si presedintele, printr-un decret de gratiere, daca-l rugam frumos. Are sens, sau gresesc undeva?

Dar sa mai reflectez putin la ziua asta a saptea. Tot o interpretare a unei profetii biblice, vine si ne spune ca o zi inseamna de fapt un an, in timp desfasurat normal. Lasand la o parte considerentele astrologice legate de progresiile in viitor, se pare ca anumite etape din perioada intrauterina se mapeaza usor pe cicluri de 7 ani din viata omului.  Ciclu inseamna ca se repeta povestea, doar ca dintr-o noua perspectiva, sau interpretare. Unele teorii afirma ca in 7 ani toate celulele corpului apuca sa fie schimbate. Cicluri, in interiorul altor cicluri, roti care se invart in interiorul altor roti mai mari. Noi in jurul pamantului, apoi in jurul soarelui, in jurul centrului galaxiei, apoi habar n-avem. Pana si timpul pare un fractal, sau o holograma, in care orice parte contine povestea Intregului. Si cred ca ar fi pacat sa ne invartim in acelasi cerc, muscand din propria coada, si sa tot interpretam din greseala.

Multi artisti se gandesc probabil ca inspiratia nu se gaseste pe toate drumurile. Ai crede ca inspiratia are toanele ei, sau probabil ca e ceva sezonier, iar pana la recolta stau in hibernare. Dar pana planetele se vor pozitiona intr-o rezonanta mai favorabila, pentru un drum de seara presarat cu succes artistic, si garnisit cu ceva faima pentru a plati si niste facturici, as putea sa-mi scot din cap ideea ca sunt artist, sa inchid ochii din nou relaxat, si sa las lucrurile sa se desfasoare de la sine. Intr-adevar, unele lucruri nu ies asa usor din cap, cum ar fi de exemplu si intrebarea: ce sau cine este sinele? Sinele asta de la care vin chestii atunci cand nu-mi bat capul. N-ar fi exclus ca sinele insusi sa se intrebe cine este, usor ametit si magnetizat de oglinzile cu doua fete ale unei dimensiuni duplicitare, in care un pahar cu apa poate fi simultan plin sau gol pe jumatate.

Intrebarea in sine n-ar trebui sa ridice mari probleme. Termenul este des utilizat, mai ales pentru situatiile in care nu cunoastem cauza. Si cele mai multe probleme se rezolva de la sine, nu-i asa? As putea sa las si intrebarea asta in seama sinelui, sa se ocupe de ea, pentru ca oricum iese din sfera simturilor sau a propriului intelect. Timpul, de exemplu, le rezolva pe toate, dar nu cred ca timpul este sinele. Timpul se ocupa de anotimpuri, de planete, si tocmai de la el am inceput, nu vreau sa ma intorc la el. Poate ca sinele este in afara timpului, si poate fi ascultat oricand. Nu este nevoie sa astept pana sinele rezolva ceva. Chiar acum am o problema cu intrebarea asta, si nu vreau sa astept…

Asta e un paradox in sine. Tot scriu aici ca vreau un raspuns, si in loc sa las sinele sa rezolve problema, o tot intorc pe toate fetele, o rumeg intelectual, si o regurgitez in trei paragrafe standardizate. Incep sa cred ca sinele se ocupa de probleme mai importante, cum ar fi sa-mi bata din inima, sau poate sa supervizeze cine stie ce proces chimic complex cu hormoni, din cateva milioane de celule simultan. Sau pur si simplu se odihneste, dupa atatea situatii rezolvate de la sine.

Dar nu, uite-l! Sta linistit in picioare pe peron si ma asteapta. Imi zambeste calm, iar cand vagonul ajunge in dreptul lui, trenul opreste. Imi intinde mana si cobor.

N-ar fi prima data cand ma cuprinde frigul in camera asta. Au fost seri in care trageam fermoarul sacului de dormit peste doua perechi de pantaloni, bagati in sosete, infasuram o esarfa in jurul gatului, coboram marginea glugii pana la nas si inchideam ochii, asteptand sa visez marea cu sarea si soarele incins la rosu. Sunt un fel de frisoane de febra, sau poate doar manifestari ale asteptarii febrile, trepidatii nerabdatoare ale neuronilor anxiosi ce trimit impulsuri incordate prin muschi. Parca tin intre maini o mitraliera moale care impusca semnale electrice catre abdomen, ce se scurg apoi catre picioare si dispar intr-o tacere infundata. Imi amintesc din nou indicatiile: “Calmeaza-te. Relaxeaza-te. Respira usor.” Realizez faptul ca in scurtele momente de calm, dupa ce impulsul electric a trecut iar muschiul ramane inert pentru o fractiune de secunda, zona respectiva pare calda. Inca n-am adormit, asa ca incep sa ma joc balansand ritmic intre cald si rece, miscand aproape imperceptibil din picioare, alternativ, pedaland in gol ca un caine scarpinat usor intre coaste.

Stau asezat, cu picioarele usor flexate si sprijinite de marginea saltelei din fata, cu mainile impreunate ce parca apuca o mansa invizibila de elicopter dintre muschii gracilis, cand ma strabate senzatia unui motor care porneste in rateuri. Zbarnaitul unui elastic pe care il intinzi tragand usor de capete trimite furnicaturi scanteietoare sus in abdomen, iar de acolo se preling printre coaste, invaluind umerii intr-un zumzet tacut. Motorul organic porneste si arcuri de lumina incep sa se roteasca in fata mea in acelasi ritm cu incordarea imperceptibila a picioarelor. Senzatia este inedita si totusi atat de familiara, surprinzatoare dar naturala. Corpul de lumina electrizata, sustinut si alimentat de motorul organic pe care reusesc acum sa-l mentin la o turatie stabila, ma cuprinde intr-un camp de forta incredibil de blanda, regeneratoare, in timp ce toarce ca o pisica. Caldura din centrul pieptului cloceste un soare nou ce urmeaza sa se nasca.

Procesul este stabilizat si controlul preluat usor de functiile reflexe, cat de cat antrenate acum, astfel incat pot iesi usor din amorteala mentala, pentru a analiza ce s-a intamplat. Viziuni impregnate de imagini cu structuri anatomice ale insectelor, pasarilor sau animalelor se revarsa in planul constient. Motoare organice similare, alimentate cu hidrogenul produs intern si controlate de impulsuri nervoase precise, devin generatoare de corpuri de lumina. Corpuri de lumina ce invaluie si regenereaza structurile organice, pregatindu-le pentru prima calatorie catre stele.

Sunt in cautarea unei idei, o idee care sa schimbe lumea. Cautarea asta e un fel de proces, o transformare. Un peste este aruncat de furtuna pe mal, intr-o balta cu apa, si initial nu-si da seama de pierderea libertatii absolute. Balta e suficient de mare cat sa mai gaseasca de mancare, sa-si depuna icrele si sa fugareasca doua-trei muste care mai pasesc sporadic pe oglinda de la suprafata. Apa se evapora incet sub soarele ce fierbe pe-ascuns, in departari, iar ploile cad rar, amagitoare. Lumea lui devine din ce in ce mai tulbure, si gura de oxigen, care pe vremuri se gasea la liber si din abundenta, o mai gaseste acum doar in gura altora, si trebuie inapoiata cu dobanda.

Balta e populata pe rand cu noi generatii, desi apa continua sa se evapore. Bancurile de odinioara s-au tot inmultit si toate invata noua meserie de rapitor. Oxigenul este atat de rarefiat incat trebuie sa dai din coada jumatate de viata pentru o bula, in care televizorul ocupa jumatate din perete. Dar cel putin poti sa-i vezi pe cei care au mostenit o bula imensa de care tin cu dintii, pe altii care se omoara intre ei pentru o musca, sau pur si simplu sa te uiti prin el la propriul vis in care castigi la loterie. Dar asta nu cred ca schimba lumea baltii. Nu face decat sa amane momentul in care poate maine, sau peste inca 3 generatii, toti pestii vor ramane pe uscat.

Dar ce fel de poveste trista mai e si asta, cu pesti care se zbat ca oamenii pe uscat? Seamana cu filmele alea cu asteroizi care se indreapta spre pamant in care uit ca in penultima secunda apare Cutarescu si declanseaza explozia salvatoare. Numai ca aici cred ca voi schimba putin, asta cu exploziile din ce in ce mai mari si mai salvatoare s-a cam banalizat. Simt ca rontaiti plictisiti din porumbul expandat si trageti zahar ars, calmi, cu paiul prin coltul gurii. Elementul surpriza in povestea mea este ca pestele se poate descurca si fara oxigenul din apa. Dar nu poate sa-si dea seama de asta decat daca sta nemiscat si respira linistit. Multi vor continua sa se zbata cu ochii in soare sau sa se ascunda in pamantul inca jilav. Dar eu zic ca este suficient macar unul, care sa respire aer, linistit. Eu?