Pamantul este sacru peste tot. Dar nu in munti si vai sau mari si dune. Este sacru in adancul ochiului privitorului. Din sufletul lui. De acolo iese lumina, se refracta prin nenumarate cristale si lentile cristaline, si apoi se desfasoara in relief, culori si umbre, rasucindu-se in jurul propriilor axe, tinandu-se de mana atom cu atom. Si danseaza un dans sacru al timpului.

Si ne-a lasat sa luam trup din trupul lui, asa cum Soarele l-a lasat sa ia trup din trupul lui. Pentru a-l putea admira, pentru a invata si pentru a-i multumi. Pentru a dansa in jurul lui, de zi si de noapte. Iar poalele piruetei oblice se ridica si coboara lent, dar suficient de puternic pentru ca elementele mai usoare, scapate de vartejul magnetic interior, sa se desprinda usor si sa se indrepte spre spatiu.

Ca un balon cu heliu asteptam sclipirea diminetii. Asteptam ca lumina sa patrunda prin crapatura orizontului, acel punct zero, pentru a incepe sa ne lumineze din cap pana in picioare. Iar cand interiorul nacelei se lumineaza, saci vechi cu balast sunt descoperiti si aruncati peste bord. Si dupa ce ultimul atasament este deznodat sau taiat, incepem sa urcam. Fara regrete, ci cu bucuria invatarii dansului pamantului.