Pe masura ce trec anii, imi dau seama ce bine mi-au prins cateva invataturi simple primite la inceputul acestei calatorii. Una dintre ele, desi de multe ori pare voalata de convenienta, este sa spun “Multumesc” atunci cand primesc ceva.

Spune-i multumesc lu’ tanti!… Ai spus multumesc?

Si a ramas imprimat pe limba, pe timpan si pe retina. In toata fiinta. Nu ca un reflex canin, si nici incisiv-ostentativ, ci ca o semnatura umana, incarcata de sentiment, pusa peste interactiuni care starnesc atat de des intrebarea: “Dar tu ce-mi dai?”. Viata nu e doar un troc, si nimeni nu ma poate plati sa fiu recunoscator.

Dar din perspectiva opusa, sentimentul este si mai puternic. Fiecare “Multumesc” pe care-l primesc ma incarca de bucurie. Parca nu mai pedalez in gol, ci simt ca la talantii din poveste s-a mai adunat inca unul. Si pe masura ce primesc mai multi, parca vreau sa-l aud mai des, si incerc sa bucur pe cei din jur. Oare cum ar fi daca in loc de 2 euro pe ora as primi un “Multumesc”? Apoi sa ma duc la piata, sa adun cateva cirese de pe la oameni, si sa impart cu un “Multumesc” si un zambet.

Apoi seara, inainte de culcare, parcurg lista cu toate cele primite in timpul zilei, sa nu fi uitat cumva sa spun vreun “Multumesc”. Si invariabil, in fiecare zi, pe lista mea apare scris: “Viata”. Si multumesc pentru Viata, stiind ca mesajul meu, cand va ajunge la Sursa Vietii, va aduce bucurie, asa cum fiecare “Multumesc” primit imi aduce si mie. Doar avem acelasi chip si asemanare, nu-i asa?