Mi-am amintit recent de filmul Inception. Filmul in care fiul si-a pierdut credinta ca tatal lui il mai iubeste. Si-a construit povesti peste povesti pentru a ascunde aceasta slabiciune, iar singura sansa pentru a mai scoate adevarul din negura timpului este lasata in grija unei echipe de luptatori.

Ca de fiecare data, coeziunea si consistenta echipei este data de capacitatea fiecarui membru de a se alinia cu propriul arhetip pe care-l intrupeaza. Iar luptatorul principal se zbate sa cucereasca planul personal pentru a putea fi lucid in lucrarea superioara, pentru binele tuturor. Si coboara cu liftul in subsolurile subconstientului, unde propriul film al unei iubiri neimplinite, curmata brusc tot de catre neincredere, ruleaza in mod repetat. Iubirea capabila sa creeze lumi noi a ramas agatata in rotile timpului, care ajung intr-un final sa macine totul.

Rand pe rand, povestile iluzorii ale fiului sunt demontate. Echipa strapunge unul dupa altul planuri temporale, si cu cat ajunge mai adanc si scoate o noua papusa din interiorul celei dinainte, cu atat timpul se dilata. Ultimul dintre luptatori isi va petrece intreaga viata in asteptarea sincronizarii. Al momentului perfect concertat in sincronicitati care va aduce in lumina marele secret al tatalui. Mostra de copilarie inocenta pastrata in seiful inimii. Dovada iubirii permanente a tatalui, care odata constientizata, va schimba lumea. Fiul decide acum s-o schimbe.