Am ajuns sa traiesc niste vremuri in care, daca intr-un timp foarte scurt nu produc suficiente chestii pe care sa le transform repede in gunoi, sunt considerat lenes. Si chiar daca uneori ma simt ca un bucatar supraponderal si ineficient care calca in strachini, rastoarna tigai, umple bucataria de fum, consuma o butelie de gaz, se taie la un deget si plange uitandu-se la ceapa, sunt totusi sustinut in permanenta de mesajele unora din jurul meu cum ca prajiturica ce a rezultat, cea dulce dublu-rafinata si sintetizat aromata, este buna.

Iar la doi pasi distanta, daca ma asez pe un scaun si privesc spre gradina, vad ingrediente amestecate, puse la dospit, crescute potrivit, aerisite, aromatizate, armonizate, hidratate, iluminate, fecundate si maturizate. Doar am observat si am respirat usor, iar gandul mi-a zburat precum pasarile cerului fara grija hambarului. Cand mintea, detasata de ce spun unii ca trebuie facut, se inalta si priveste marea pictura, realizez ca tot ce trebuie sa fac este sa observ si sa invat. Invat despre stricaciunile pe care le produc atunci cand stropesc cu propria vopsea postmodernista peste creatia eterna. Sau despre notele mele disonante si ritmul impiedicat cu care bruiez simfonia divina.

Pun frana. Ma detasez. Observ. Invat.
Si momentele in care este necesar sa intervin isi vor face simtita prezenta in mod linistit. E ca o muzica soptita in interior cu care ajung la unison. Iar cantecele celor din jurul meu care cer ajutorul vor rezona sau nu cu al meu, si atunci voi sti.