Multi artisti se gandesc probabil ca inspiratia nu se gaseste pe toate drumurile. Ai crede ca inspiratia are toanele ei, sau probabil ca e ceva sezonier, iar pana la recolta stau in hibernare. Dar pana planetele se vor pozitiona intr-o rezonanta mai favorabila, pentru un drum de seara presarat cu succes artistic, si garnisit cu ceva faima pentru a plati si niste facturici, as putea sa-mi scot din cap ideea ca sunt artist, sa inchid ochii din nou relaxat, si sa las lucrurile sa se desfasoare de la sine. Intr-adevar, unele lucruri nu ies asa usor din cap, cum ar fi de exemplu si intrebarea: ce sau cine este sinele? Sinele asta de la care vin chestii atunci cand nu-mi bat capul. N-ar fi exclus ca sinele insusi sa se intrebe cine este, usor ametit si magnetizat de oglinzile cu doua fete ale unei dimensiuni duplicitare, in care un pahar cu apa poate fi simultan plin sau gol pe jumatate.

Intrebarea in sine n-ar trebui sa ridice mari probleme. Termenul este des utilizat, mai ales pentru situatiile in care nu cunoastem cauza. Si cele mai multe probleme se rezolva de la sine, nu-i asa? As putea sa las si intrebarea asta in seama sinelui, sa se ocupe de ea, pentru ca oricum iese din sfera simturilor sau a propriului intelect. Timpul, de exemplu, le rezolva pe toate, dar nu cred ca timpul este sinele. Timpul se ocupa de anotimpuri, de planete, si tocmai de la el am inceput, nu vreau sa ma intorc la el. Poate ca sinele este in afara timpului, si poate fi ascultat oricand. Nu este nevoie sa astept pana sinele rezolva ceva. Chiar acum am o problema cu intrebarea asta, si nu vreau sa astept…

Asta e un paradox in sine. Tot scriu aici ca vreau un raspuns, si in loc sa las sinele sa rezolve problema, o tot intorc pe toate fetele, o rumeg intelectual, si o regurgitez in trei paragrafe standardizate. Incep sa cred ca sinele se ocupa de probleme mai importante, cum ar fi sa-mi bata din inima, sau poate sa supervizeze cine stie ce proces chimic complex cu hormoni, din cateva milioane de celule simultan. Sau pur si simplu se odihneste, dupa atatea situatii rezolvate de la sine.

Dar nu, uite-l! Sta linistit in picioare pe peron si ma asteapta. Imi zambeste calm, iar cand vagonul ajunge in dreptul lui, trenul opreste. Imi intinde mana si cobor.