Incerc sa-mi imaginez relatia perfecta. Sa fie cu cineva care are aceleasi preocupari ca mine? Nu chiar. Am sta toata ziua nas in nas, am face aceleasi lucruri si am discuta despre aceleasi subiecte. Plafonarea in rutina. Sau destramarea cand unul dintre noi incepe sa evolueze in alt ritm. Sa fie cineva care sa ma completeze? Adica sa aiba ceva ce-mi lipseste? Asta m-ar face dependent instantaneu. Iar daca din diverse motive relatia se termina, voi avea nevoie de timp sa-mi revin din dependenta. Direct proportional cu lipsurile imaginate. Dar nu cumva dorinta de a avea o relatie vine tocmai din aceasta senzatie ca imi lipseste ceva? Iar ideea cum ca trebuie sa gasesc pe cineva care sa-mi ofere mie diverse, imi pare una pur egoista. Vreau, vreau, da-mi, da-mi, de ce nu-mi dai? Atentie, bani, mangaiere, copii, mancare, calcare si spalare, ascultare sau ordonare. Eventual imagine sociala, sa nu zica lumea ceva…

Dar cred ca relatia perfecta este cea in care eu pot sa ofer totul. Sa fie primit si acceptat in totalitate, fara modificari. Sa pot sa ma ofer pe mine, exact asa cum sunt. Ar mai ramane o singura intrebare. De ce unei singure persoane? Pentru ca de la ea primesc cel mai mult inapoi? Dar asta ma intoarce la lipsuri si la egoism. Mai bine ma ofer lumii intregi.

Insa pentru a oferi totul, eu trebuie sa fiu un intreg. Iar totalitatea mea mentala, emotionala, fizica si spirituala o realizez doar cand ma conectez La Sursa. Nu la alta persoana, incompleta sau nu, pe care s-o parazitez.