Cred tot mai mult in criza varstei de mijloc. Am inceput sa cred cum ca in interiorul fiecaruia dintre noi exista un arc spiralat luminos, generator de energie, ce ne impinge in sus. In timp ce gravitatia ne tine intrupati pe pamant. Iar cand apasarea gravitatiei trece de un anumit prag, se declanseaza un mecanism ce trezeste un instinct profund al nemuririi. Si incepi s-o cauti.

 

In momentul in care m-am pornit eu s-o caut, trecusem deja de o mare parte din experientele scolii, carierei corporatiste, mariajului, calatoriilor sau antreprenoriatului. Nu avusesem timp sa ma focalizez pe sex sau misticism, iar acestea erau zone in care simteam ca as putea gasi vreun sens in legatura cu nemurirea. Dar nu a fost sa fie nici aici. Sensul adevarat intarzia sa apara in orice directie m-as fi indreptat mental. Doar mental pentru ca m-am simtit incapabil sa apartin de vreo filozofie pe care n-o inteleg, cu atat mai putin s-o practic. Noul meu focus incepuse sa devina un proces accelerat de calcare pe frana „implicarii sociale”. Sa ma retrag din vartej si sa las pe toti ceilalti sa-si sparga capetele.

 

Fie ca e vorba de istoria nationala, globala, politica sau personala, lectia timpului isi marcheaza locul, si nu de putine ori intr-un mod sangeros. Probabil ca unele din atributele semnului zodiacal in care m-am nascut nu m-au lasat sa ma scufund prea mult in soarta necunoscutilor, astfel ca parea mult mai confortabil sa ma ocup de istoria personala, desi am ajuns foarte repede sa iau in vizor propriile suferinte, majoritatea emotionale. A devenit un dialog intre minte si emotii presarat de inversunari contradictorii.  Mintea a fost pusa de cateva ori la colt de doua afirmatii contradictorii, ambele simultan adevarate. Si atunci probabil s-a deschis un ochi interior, ce reusea sa le observe din centru, si sa cuprinda ambele manifestari ale unui singur adevar, din perspective opuse.  Procesul desfasurarii acestui dialog a durat cativa ani si, din cand in cand, ceva se desprindea din mijlocul acestui dialog, se dadea deoparte, si observa. Si incet, pe masura ce sporovaiala dintre minte si emotii mai lua cate o pauza, a inceput un dialog prietenesc cu acel ceva. Parea ca sunt tot eu, dar cumva mai calm si mai matur. Viata mea intrase pe un drum care parea ca are mai mult sens. Parea ca este cu adevarat drumul meu, nu impus din exterior. Si orientandu-ma catre acest nou sens, am ajuns aici, sa scriu despre Chronus.

 

Ceva din povestea fiului risipitor canta acorduri similare cu cele ale povestii mele. Fie ca povestile cantate de mine aici pe coardele timpului sa-ti aminteasca de propriul tau cantec de intoarcere acasa.