Pe vremea cand studiam eu in mod organizat, cu orar, programa si profesor, aveam colegi considerati straluciti. O parte din ei aveau o memorie foarte buna, si tineau minte tabla inmultirii, ani de nastere si moarte, nume, inaltimi de munti si afluenti de rauri. Se uitau o singura data la o pagina de carte, apoi dadeau citate pe banda rulanta. Cel mai usor le era cu formulele: o groaza de probleme se rezolvau daca iti aminteai care e formula potrivita. Apoi urmau aspirantii la stralucire, adica cei care dadeau de multe ori cu ciocanul in dalta, si cu dalta in locul ala misterios in care se stocheaza memoriile. Si nu neaparat in ultimul rand, dar macar in penultimul, veneau cei cu memorie externa, pe care scriau finut, o singura data, cu o mina de zero trei. Toti aveam cam acelasi scop in scoala, si anume sa accesam la momentul oportun memoria potrivita. Sau sa primim o coronita antologica.

Dar incerc sa-mi scot din cap pentru un moment scoala, sa uit temporar cum ar veni, si sa-mi amintesc de alte momente din viata. Am un fel de manunchi de fire subtiri si colorate, din care aleg unul, trag de el, si scot la iveala un alt eveniment trecut. Si scena respectiva se muta in prezent, unde, desi stau bine mersi cu laptopul in brate la caldura, revad cu ochii deschisi o scena in care ma dau cu sania pe derdelus, impreuna cu o fata. O multime de detalii, de la sclipirea urmelor de sanie pana la aburul ce iese prin fulare, fulgii care-mi intra in ochi si urletele salbatice de lupta cu bulgari. Si starea. Schimbarea pulsului cand ea radea, sau ma intreba ceva. Zau daca m-a pus cineva sa tocesc scenele astea. Eram acolo. Atat. Si acum, aici… Se pare ca unele evenimente ne impresioneaza suficient de mult incat ni le amintim in detaliu, iar altele au un fir prea scurt pentru a mai aparea la capatul manunchiului, si au facut nod cu altele. Dar este asta o dovada ca nu sunt toate acolo, in memoria misterioasa? Faptul ca nu le mai putem scoate din ceata trecutului cu usurinta inseamna ca nu sunt acolo, sau ca nu le mai utilizam?

Pana la urma, capacitatea de a uita temporar este un mare dar. E darul prin care putem alege ce memorii ne formeaza starea prezenta. E darul prin care evenimente coplesitoare din alte vieti pot fi lasate in urma. Dar asta nu inseamna ca nu ni le putem aminti, cu suficienta insistenta, eventual hipnotica. Toate sunt acolo, catalogate, etichetate si prinse cu fire colorate de toti cei implicati in eveniment. Si un alt dar, si mai important, este ca firele pe care le tin acum in mana sunt suficiente. Sunt capetele legate de prezent, pe care le impletesc, deznod, asortez pe culori si curat de scame. Stiu ca nu trebuie sa trag prea tare de fir, pentru ca firul este tras din ambele directii, si ce vreau sa-mi aduc din trecut se impleteste similar in viitor. In loc sa mai fac un pas, sa mai urc o treapta, dau inapoi, sau ma invart in cerc. Firele mi se scurg printre degete oricum, si cele pe care le impletesc in prezent se stocheaza in memorie, si le rearanjeaza pe toate celelalte. Chiar daca nu imi amintesc, toate firele sunt memorabile.