CHRONUS

Calul de Sah, ce sare peste rand,
Si poarta gandurile omului, vibrand,
Se-adapa insetat din oaze ascunse ochiului, de raze
Ce ziua ard, iar noaptea visuiesc in lumea Tatalui Ceresc.

Iar apele-n oglinda, cu unde de emotii,
Se plimba-nvolburate pe marginile rotii,
In piruete lungi, cu falduri impanate de smaralde, jaduri
Tinute-n frau, si mangaiate cu o mana chiar de virgina Mama Pamanteana.

De sus vazute insa, piesele terestre,
Sau orizonturile insorite, cadrate in ferestre
Isi schimba deghizarea de la un pas la altul, cu mirarea
Unui copil ce calareste, un cal cu aripi pentru prima data, si Iubeste.

Cum spune si titlul, urmeaza cateva reflectii in legatura cu reflexia luminii. La origine, cele doua expresii nu sunt separate, insa, in limba folosita de moldoveni descurcareti ca mine, le-am dat specializari distincte. Dar tot despre lumina este vorba; despre ce altceva ar putea fi vorba? Daca lumina vazuta prin cei doi ochi in exterior poarta semnul crucii inclinate, lumina interioara a reflectiei poate ghida catre intelegerea lectiei. Tot semnul X poarta si un termen oarecum infratit, si anume reflexul. Reflexul este studiat de medici, cu ciocanelul la genunchi, de sportivi cu racheta in mana sau de psihologi in tipare comportamentale. Ce-mi plac enumerarile astea… Si programatorii il folosesc in munca lor, in linii de cod incepute cu “daca” si continuate cu „atunci”. Reflexul conditionat, invatat, cum ar fi cel in care afisand de multe ori un om frumos langa un produs, ma va determina, prin repetitie, sa ajung sa cred ca voi deveni si eu vreo frumusete daca ma ung cu uleiul din borcan. Si asta dupa ce toata tineretea m-am uitat la personaje alese pe spranceana, patratele pe abdomen sau lungimea genelor. Alta enumerare. Si dupa ce imi formez o imagine din asta conditionata, cu eroul pe post de idol, ma uit in oglinda, simt din reflex dezamagirea, si pun mana pe borcan. Uneori este vorba chiar despre o sticla.

Tot ref. la niste lectii, se pare ca imaginile pe care le vad atunci cand tin pleoapele inchise, lumina din interior cum ar veni, ar face parte din alte dimensiuni. Dimensiunile viselor, imaginatiei sau a tuturor posibilitatilor, in care apasarea curgerii timpului sau a gravitatiei dispar, si gandul zboara mai liber. Dar, pentru ca sunt la inceput, reflexele trimit tot felul de semnale: “Hai, lasa visarea ca te vede sefu’ cum dormi” sau “Ah, ce ma mananca genunchiul stang, parca mi-e putin foame, stai sa vad intai daca am primit vreun mesaj, oare cat e ceasul?”

Calatoria asta interioara, recomandata prin niste carti, nu e chiar la indemana, atata timp cat voi continua sa salivez conditionat de vederea vreunei etichete lipite pe ecrane. Mai ales pe astea noi, tratate antireflexiv.

Stau intr-un sir de oameni care-si asteapta randul, la semafor, la ghiseu sau la casa de marcat, si nu pot sa nu remarc, sau chiar sa simt, incercarile si tensiunea prin care trec unii care vor sa schimbe cursul lucrurilor. Ca si cum ordinea sosirii nu este cea corecta, si exista alte prioritati, pe care ceilalti nu le vad. Pentru cei mai orbi sau mai surzi, sunt utilizate girofaruri, sirene, claxoane, sau semne facute din fluier sau mana, cu manusi sau nu. E clar ca o parte dintre noi avem probleme mai importante, cu impact mai mare, iar ceilalti trebuie sa se dea la o parte, sa ne faca loc, si timp. Daca ai un copil in brate este clar ca rezolvarea unei probleme este mai imperativa decat daca esti doar un turist si casti gura la niste ziduri. Copiii inca nu au invatat ce este aia rabdare, si are sens sa intre mai in fata. Si pentru ca experimentam o dimensiune duala, ca reactie la cei mai grabiti, se folosesc garduri separatoare, uneori unduite in forma de S, unde trenuletul cozii este mai organizat, si nu poti ajunge la placinte decat daca incepi cu inceputul. Si uite asa devenim martori la tot felul de ierarhii, unde unii sunt mai importanti ca altii, unde muschii, viteza, precizia, volumul vocii, sclipiciul, cunostintele sau impresia de autoritate devin factori importanti.

Uneori iau cate un paradox si-l intorc pe toate fetele, incercand sa-i patrund miezul, sa ajung la acel interior echidistant, acolo unde nu ajung subiectivitatea, obiectivitatea, partizanatul, judecatile si celelalte lucruri aparente sau de suprafata. Unde lucrurile sunt asa cum sunt. Ca de exemplu unitatea in diversitate. Sa spunem, ca ipoteza, ca noi oamenii folosim toti o singura minte, acelasi ochi care observa, dar dintr-o perspectiva unica, dintr-un corp si experienta unica. Cati oameni, atatea puncte de vedere, si totusi, ceva exista in comun, acelasi ochi. Acelasi martor.

Devine mai clar acum, din aceasta perspectiva, ca atunci cand spun “tu”, “ea”, “el”, “ei” sau alte persoane, ma refer la alte corpuri, alte experiente, alte perspective, dar in esenta martorul e acelasi. In cazul meu este Persoana Intai, care nu se grabeste nicaieri, pentru ca este deja in toti.

Cand metrii au aparut prima data pe tabla neagra a clasei, treaba parea foarte simpla. Am scris cu doi de i pentru ca vorbim de ei la modul general, ii articulam cum ar veni. Cand vom sti exact cati sunt, si asta incercam sa aflam, vom lua un i de la coada si il vom transforma in valoarea exacta. 5 metri, de exemplu. Asta e teoretic. Dar daca vrem sa scriem mai repede, si sa consumam mai putina creta, scriem doar un m. Un m mic. De unde stim ca m reprezinta metri sau metrii? Pai de aia mergem la scoala, ca sa invatam conventiile astea. Vine unul si propune: „Bai oameni, hai sa nu mai consumam atata creta, sa-i zicem simplu, m.” Si ceilalti dau din cap si zic: „Asta e destept, hai sa facem ca el.” Si oamenii bat palma, apoi semneaza un acord, apoi un contract, apoi o lege, si cand mai prind vreun frate sau copil ca nu e scolit cum trebuie, ii arata: “Vezi m-ul asta? Baga la cap. E un metru. Iar asta mai mic de aici e cm, care e format din 10 mm.” Si uite asa te duci la scoala, iti iei m pe spate, sau doar o rigla in palma, si umbli apoi cu ea prin viata si masori lucruri, sa arati ca esti destept. Dar e si util, mai ales daca cioplesti o masa in casa, si apoi vrei s-o scoti pe usa afara.

Si in timp ce-o cioplesti, te intrebi: “Oare am masurat cum trebuie? Ca metrul asta al meu s-a cam tocit pe la capete. Am nevoie de un metru nou, mai bun si mai precis.” Si te apuci de treaba. Cauti un alt m, nou nout, pe care sa-l copiezi. “Vecinee, n-ai un metru sa-mi imprumuti si mie juma’ de ora, ca al meu s-a prapadit.” “N-am vecine, l-am aruncat de cand m-am intors din Anglia, de pe santier. Acum lucrez numai cu foot.” Si n-ai ce face, te indrepti spre magazin, in timp ce te intrebi daca vecinul te-a injurat sau doar a glumit neinteles. Iar cand ajungi la magazin, te uiti crucis la raftul cu rigle, rulete, micrometre, sublere, unele cu liniute, altele digitale, si revelatia te cuprinde: “Multi destepti pe lumea asta.” Dar ce metru alegi? Care e cel mai precis? Cum verifici, dupa pret? Ala nemtesc sau celalalt, japonez? O fi un destept pe lumea asta care tine metrul cel corect, iar ceilalti se duc la el, sa se adape cu precizie.

Dar el de unde il are? Cum il verifici daca nu cumva e mai scurt oleaca? N-ai tupeul asta, asa ca te intorci linistit acasa, si incepi sa masori de la varful degetelor pana la cot. Si cioplesti o masa cam de doi coti, asa.